Nu-mi mai pare rău că am sunat la 112

Ţin de ceva vreme aceasta postare, mă intrebam dacă s-o scriu sau ba. In final, mi s-a făcut dor de scris, şi iaca ...
Vreau să povestesc despre, poate, reversul medaliei, sau exagerez, insă uneori în minte iţi faci ideea că lucrurile făcute sunt plătite mai apoi, in vreun fel.
Cred că sunt unele energii necunoscute nouă, şi, deşi nu mă consider superstiţioasă, nici fanatic de religioasă, nici nu cred în semne, insă cred totuşi că există niste energii pe care nu stiu daca le controlam involuntar, dar acestea reactioneaza, oarecum.  

Intr-un articol din toamnă, scriam despre cum am sunat la 112 pentru un om căzut in faţa blocului meu şi cum asistenta m-a mustrat că am chemat ambulanţa pentru un om beat, (http://relativsori.blogspot.ro/2012/10/ce-mi-venit-si-mie-sa-sun-la-112.html) in timp ce altii au nevoie cu adevărat de sprijinul lor, s-a întâmplat ca iniţiativa mea de atunci să fie răsplatită acum.

Parintii mei sunt bolnavi si departe de mine, la sute de kilometri, iar tata, saracu', a fost diagnosticat cu alzheimer. 



Daca nu ai pe cineva in familie cu astfel de boala, suna ca ceva banal, o boala, ca atatea altele, ceva ce i se intampla altuia, niciodata tie, ceva ce genereaza un bun subiect de film.



Insa la mine filmul e realitate. 

Si e chinul si neputinta de pe lume pentru familie, si, poate, si pentru el, insa nu comunica prea bine, ca sa-ti spuna.
Nu gasesti un centru medical specializat unde sa-l duci, sa-l ajute, (numai la spitalul de boli psihice, cu oameni internati de ani de zile, care sunt intr-un hal fara de hal) sa nu trebuiasca sa dai pielea de pe tine (daca nu ai bani), sa aiba locuri, cauti, cauti, si nu gasesti o solutie. Chiar nu stiu ce sa fac. Unele centre pentru alzheimer, de fapt unul, care este aproape de parinti, e ocupat total, si care e aproape de mine e pentru oamenii de pe aici, adica nu accepta romani din alta zona, parca ar fi din alta tara. Si stiti ce e culmea culmilor? O viata intreaga tatal meu a lucrat pe ambulanta, in tinerete chiar pe salvamont. Si ne povestea mereu despre situatiile pe care le intalnea in activitatea lui, a "moşit" o gravida, a avut un bolnav psihic vroia sa scape din ambulanta, si multe altele, foarte interesante.
Si acuma e neajutorat.

Dar, subiectul meu era: Nu-mi mai pare rau ca am sunat la 112, raspunsul nu-stiu-cui la oful meu.
Tatal meu nu se mai plimbă singur decat ocazional, extrem de rar, si, intr-una dintre zile, a iesit să ia puţin aer. Insă a trecut prea mult timp şi nu revenea acasa. Mama, speriată, a mers să-l caute (problema e că şi ea e bolnavă, cu semipareză, de abia umblă). In final l-a gasit la spital, la urgente, pentru că a căzut pe stradă, şi ştiţi cum a ajuns la spital? O DOAMNA a făcut ce am făcut şi eu aici http://relativsori.blogspot.ro/2012/10/ce-mi-venit-si-mie-sa-sun-la-112.html, a sunat la 112! Dacă nu suna ea, cine stie cât ar fi stat, săracul, întins pe jos, oamenii puteau crede că e un beţiv pentru care nu merită să te oboseşti să chemi salvarea. Că voi ştiţi cum arată un om cu alzheimer? Pare de pe altă planetă, nu se încadrează în tiparele noastre de oameni obişnuiţi, mereu pe fază.
Mi se face rău când mă gândesc! Bine că a avut milă şi răbdare acea femeie să îl ajute pe tatăl meu, că, de obicei, evităm să mai pierdem timpul cu astfel de probleme pe stradă. Recunoaşteti că au fost situaţii in care aţi văzut un om căzut, părea omul străzii sau cine ştie ce amărât, şi nimeni nu se opreste să vadă ce e cu sufletul lui. 
Si atunci, nu e bine că si eu am sunat la 112 pentru un om căzut pe stradă, indiferent din ce motiv? Of, of!

Comentarii

Trimiteți un comentariu