Doua mii douazeci .... si unu

 Adevaratele necazuri

2020 - un an greu, dificil, si de neinteles. A fost un tavalug de probleme, de restrictii, a inceput cu marea Stare de Urgenta - cand eram mici copii la numarul de infectari cu covid, iar acuma, dupa mai bine de un an, lucrurile stau mult mai rau, insa avem vaccinuri - cine ar fi crezut ca in doar cateva luni se pot concepe vaccinuri!

Da, stau si ma gandesc la toate care s-au petrecut de un an in coace.

Sunt trista, mi-e greu sa scriu, si totusi, ceva ma impinge si ma sacaie in cap - "scrie, scrie, scrie ..."

Totul parea, oarecum perfect, in conditiile astea total aiurea.

Mama mea era singura, in alt oras, bolnava, de foarte multi ani cu o pareza pe partea dreapta. Singura si incapatanata, de mult timp o chemasem la mine, dar nu vroia sa isi paraseasca orasul, casa. 

Baza ei era fratele ei, care mergea saptmanal la ea, sa-i duca de mancare, uneori sa o mai duca in vizita la el. Asa ca nu vroia sa se mute de acolo. Erau dou frati, erau orfani, parintii lor au murit cand mama avea trei ani iar fratele ei un an, i-a crescut o matusa, nu i-a abandonat, desi avea si ea trei baieti. Desi o lasau tot mai tare puterile, nu mai iesea singura dn casa, parca nu demult imi spunea ca se imbraca sa mearga la alimentara, sa nu o sun cateva ore. Si ma suna cand revenea acasa.

Ba chiar se invatase cu laptopul ei, "leptoc" ii zicea - ma suna pe sype - era amuzant, ca uneori eram pe strada, sau in magazin, si raspundeam si-i ziceam sa nu vorbeasca tare, ca nu aveam castile puse.

Parca o aud:

"Sorina, ce faci? Unde esti?"

In vara trecuta, in ciuda tuturor restrictiilor si a covidului, am fost in vacanta in Grecia, pe Kefalonia - si dimineata, cand ajungeam pe plaja, intram video cu ea, sa-i arat marea, nisipul, soarele ... 

In nenorocitul de an 2020, in noiembrie, fratele ei, unchiul meu, a murit brusc, si asta a fost un dezastru pentru mama. Doamne, cat a plans!

Si in toata tristetea, trebuia sa gasesc o solutie, nu mai putea ramane singura acolo, nu se mai putea! Si, culmea, am gasit la mine in bloc un apartament disponibil, chiar cu un etaj mai sus de mine - asa ca era perfect, statea langa mine, avea apartamentul ei, intimitatea ei - in chirie la inceput, cu gandul ca trebuie sa se obisnuiasca, si sa stie ca oricand are locul ei din Baia Mare.

Noi locuiam cu tataie - 92 de ani, plin de energie, vioi, incredibil - pentru ca se temea sa iasa pe afara (inainte de pandemie, zilnic facea plimbare), i-am cumparat o biciclete de camera, din aceea ce masoare pulsul, iti da distanta parcursa, are nu stiu cate programe- si tataie facea zilnic cel putin 5 km, intr-un program care simula inclusiv urcatul unei pante cu bicicleta. Era extrem de multumit ca o aducem pe mama aici, ne spunea intr-una ce bine am facut - bietii batrani sunt foarte sensibili unii la suferintele altora.

Era noiembrie, pe 14 noiembrie 2020, i-am pus cat mai multe lucruri in masina, televizorul ei, espressorul, microundele, laptopul, haine, toperul de la saltea, tablourile ei favorite multe lucruri, asa cum e cand te muti, am urcat-o in masina, si hai la Timisoara. A plans, era trista, avea o fata de copil plans. Saraca!

Am adus-o langa mine. Eram fericita, ma gandeam ca gata, nu mai trebuie sa isi faca griji de nimic, de facturi, de mancare, de spalat, e langa mine! I-am pus tablourile ei favorite pe perete, le vedea din pat - un tablou cu tata, in tinerete, cum era cand s-au cunoscut, un tablou cu ea, tot din tinerete, si un tablou cu mine si fratele meu, 

Au venit Sarbatorile de iarna, Revelionul. Nu era complet impacata cu ideea, mai plangea dupa fratele ei, dupa tata, dar era prea devreme sa se linisteasca, Asteptam sa treaca Sarbatorile, sa facem o tura de investigatii medicale, sa vedem daca nu trebuie schimbate schemele ei de tratament. Asteptam primavara, sa iesim la plimbare.

Ii placea mancarea pe care i-o dadeam - ea nu prea mai putea sa isi gateasca, manca ce ii aducea fratele ei, asa ca, of! Ce-i mai placeau sarmalele, piftia, supa de rosii cu paine prajita - nu se satura de ele.

Cand am facut piftie am intrebat-o daca ii place, si a zis, tin minte exact: "Imi place foarte mult"

A inceput noul an, 2021 - doar 10 zile au trecut.

Era duminica dimineata - la ora 7, am mers foarte devreme la ea si a zis: "Ce bine ca ai venit"

Am ajutat-o sa mearga la baie, mergea tot mai greu, tare greu mergea in ultimul timp, si ma tot intrebam cum, Doamne, a reusit sa se descurce singura, nu pot sa imi explic!

Cand a revenit de la baie, s-a asezat pe pat si am observat ca isi luase incaltarile invers - stangul LA dreptul - nu putea umbla fara niste incaltari pentru ca degetele de la piciorul paralizat erau cumva stranse si facusera niste bataturi care o dureau tare rau cand calca.

M-am aplecat sa-i schimb incaltarile, cred ca am si reusit, si si-a pus mana ei micuta, stanga, mana buna, in dreptul stomacului si a zis usor, nu prea tare, cu o fata chinuita: "Au"

- Te doare stomacul? am intrebat.

A apucat sa dea din cap ca nu ... si s-a prelins intr-o parte! Am stiut ... am simtit ce se intampla ... am sperat ca nu e adevarat ... 

Tot ce stiam despre resuscitare a fost nul - nu am avut alta reactie decat sa fug dupa sotul meu si el a sunat la ambulanta! Eu doar tipam, tremuram ingrozitor, o strigam, o mangaiam, o pupam pe maini, pe fata, o rugam sa reziste ... I-am spus ca o iubesc, ca o iubim, nu stiu daca auzea, avea mici reactii ale buzelor ... Nimic nu am fost in stare sa fac sa o aduc inapoi!

Ambulanta a venit, probabil repede, mie mi s-a parut ca nu mai ajunge.

Au resuscitat-o - au intins-o pe jos, era ingrozitor - un corp chinuit, apasat, presat - nu stiu unde era ea cu adevarat! Totul parea ireal! Ireal, ireal, ireal - medici, aparate, apoi sac negru, straini care au luat-o ... si gata, nu mai e! 

Inainte sa o aduc aici, vorbeam zilnic cu ea, dimineata la ora 8, era momentul nostru, sa ma asigur ca e bine acasa la ea, la Baia Mare. Telefonul meu suna personalizat pentru ea, "Faded" - Alan Walker. Inca am numarul ei la favorite, nu indraznesc sa sun - o sa spuna ca numarul nu exista!

Nu ma pot impaca deloc cu gandul ca ea nu mai exista!

Si inca asta nu e tot!

Peste doua saptamani, intr-o dimineata, tataie, speriat, ne spune ca se simte rau! Am sunat din nou la ambulanta, tataie era foarte speriat, si a zis ceva atat de trist: "Gata, mi-a venit randul!" Doamne, nu pot sa va spun cum te poti simti!

A fost internat vreo 10 zile, parea ca e bine. A revenit acasa, nu era ca de obicei, nici vesel, nici energic. Ne-a dat doctorul o multime de medicamente, le-am pus in organizator din acela de medicamente, sa fie simplu de urmarit .... si intr-o zi, in februarie, cand am venit de la lucru ... tataie ... Am sunat iar la ambulanta, si pana sa vina l-am mangaiat, l-am strigat, i-am zis sa reziste ca vin medicii si ei il salveaza - cand il strigam misca buzele, parea ca reactioneaza, eu cred ca auzea, pentru ca exact cand il strigam el misca ... Doamne!

Medicii au venit, au facut ce trebuia facut, dar, tataie nu a mai venit inapoi ... 

Si uite asa, a inceput 2021.

De unde sa gasesti resurse sa te tii tare? Sa treci cat mai bine peste?

Acestea sunt adevaratele probleme, adevaratele tristeti si necazuri.

Cand vad a unii se agita pentru tampenii, ca se barfesc, ca isi pun bete in roate, ca sunt mizerabili si uraciosi, mi-e mila de ei, pentru ca, viata nu e infinita, si nu se lungeste miraculos, ca in filme!

Toate nimicurile si lucrurile superficiale pentru care ne zbatem ... Vai si amar!

Daca am scris tampenii, asta e!

Nu am putere sa recitesc! Nu stiu daca am scris cursiv, pe inteles, daca am batut campii, daca mai lipseste si logica sau se rupe firul pe alocuri. trebuia sa scriu, pentru ca ...