Ar fi fost ziua ei, dar ea are zile infinite acuma

 Azi, in 6 februarie, ar fi fost ziua ei, a mamei mele. 

Dar ea nu mai exista. De 3 ani. Timpul are alta dimensiune, ba imi pare mult, ba imi pare ca nu demult a fost.

Nu mai stiu daca a trecut mult sau putin de la ziua aia sinistra in care mama a plecat. Din bratele mele. 

Sd-a dus dintr-o data, a apucat sa imi spuna ca o doare ceva in mijlocul pieptului. Sedea pe pat. Si s-a lasat intr-o parte, spre stanga. Si nu si-a mai revenit niciodata. Corpul ei iubit a cedat, dupa ani de nedreptate a naturii, pentru ca avea pareza pe partea dreapta. Si nu a cedat, a luptat si asa, facea de toate doar cu mana stanga.

Dar nu dupa ce s-a dus tata, cu 6 ani inaintea ei. Pentru ca a fost puternica pentru el, trebuia sa munceasca pentru el, sa il ingrijeasca.

Dar el a plecat, si ea a ramas singura, plangand zilnic dupa el. Cu mustrari de constiinta pentru fiecare cearta.

O fata oarecum trista, resemnata. Un om vitregit de mic copil, cand ea, de trei ani, si fratele ei de un an, au ramas orfani. Doi fratiori care au plecat departe unul dupa celalalt.

Pentru ca fratele ei a plecat cu trei luni inaintea ei. Nu a apucat sa se resemneze. 

A plans, a tot plans ...

Saracii de ei, doi frati, cu ochii parca uimiti peste mastile care i-au chinuit un an de zile, ca mai mult nu a apucat, pentru ca au plecat amandoi.

Dragii de ei, dragii parinti.

Nu pot sa stau prea mult ... pentru ca ma intristez ...

As fi vorbit cu fratele meu azi, de ziua ei ...

Dar nu mai este nici el, din septembrie s-a dus ... nu stiu unde ... Nimeni nu stie unde se duc ...

Au ramas conturile lor pe facebook ...

Au ramas numerele lor de telefon la favorite ...

Au ramas mesajele trimise ... 

Au ramas amintiri ...

Tot ce a ramas este virtual ...